Sindromul “Stiam eu”

10 aprilie 2005

Editorial

10 Aprilie 2005

            „Pentru crestinism, increderea e calea morala a generarii de persoane. Numai omul isi faureste semenii proportional cu increderea pe care le-o acorda si le-o dovedeste. Neincrederea este ucigatoare ca si pruncuciderea: desfiinteaza ca om pe cel asupra caruia este manifestata. Omul insusi, faurit de Dumnezeu, isi transforma pe aproapele sau in persoana – printr-un act creator secund – datorita increderii pe care i-o arata.” N. Steinhardt

Reactia evreilor la aflarea vestii despre altarul construit de semintiile de dincolo de Iordan arata clar ca sufereau acut de sindromul „stiam eu”, sau cum ar fi zis parintele Steinhardt, de „marea taina a tuturor nenorocirilor: banuiala.” Intentia de a abate de la ei presupusa manie a Domnului e laudabila, insa graba cu care acuza, rapiditatea cu care enumera stirile de scandal, catastrofele, crimele si pedepsele din istoria lor recenta, precum si atat de prompta echipare de lupta dau senzatia ca in ei rodea de ceva vreme viermele indoielii fata de cei care isi primisera mostenirea in alt loc, in alt fel. Luate la intrebari, semintiile acuzate de inalta tradare dau o explicatie care multumeste si, cu suspinele de usurare de rigoare, se ajunge la pace.

Raspunsul banuitilor precum si numele dat altarului („Martor”) dovedeste insa ca si ei sufereau de sindromul „stiam eu”, in varianta... preventiva. Evreii luptasera cot la cot pentru cucerirea tarii, insa in tot acest timp „majoritarii” banuisera in mare taina ca proprietarii de dincolo de Iordan vor ajunge sa-L supere pe Dumnezeu atragand mania divina si asupra triburilor nevinovate iar, in la fel de mare secret, „minoritarii” nutrisera teama ca urmasii majoritatii nu le vor recunoaste fiii ca mostenitori legitimi ai tarii si promisiunii Domnului. Neimpartasite, indoielile dospeau in spatele discutiilor despre strategii de lupta si cucerire sau tehnici de supravietuire in desert.

La mii de ani mai tarziu de acest conflict, cercul indoielii, al banuielii a ramas destul de deschis incat sa ne inghita adesea si pe noi – lucru evident in felul in care ne raportam unii la altii. in categoria de risc a sindromului „stiam eu” sunt in primul rand aceia care, declarat, au vazut destule, au patit si mai destule si, acum se asteapta in taina sa fie mereu dezamagiti, tradati, inselati, fentati. Prudenta e semn de intelepciune si Dumnezeu e singurul demn de a primi masura deplina a increderii noastre. in raportarea la crestinul de langa noi, insa, banuiala si suspiciunea ascund uneori o micime a increderii noastre nu doar fata de „banuit”, ci si fata de Cel care il tine.

in liceu am avut o colega care se imbraca provocator, traia cu un baiat, iubea distractia mai mult decat orice si parea ca asta era tot ce asteapta de la viata. Ei bine, spre marea mea surprindere, aceasta fata a raspuns unei invitatii la o intalnire evanghelistica unde L-a acceptat pe Cristos in viata ei. Bucuria mea nu avea margini, fiind depasita doar de mirare. insa cand mi-am intalnit din nou proaspata ucenica - zdrobitoare dezamagire: era imbracata cu aceleasi haine, iubea aceleasi lucruri si nici macare nu pregatise vreun plan in 5 etape de schimbare a vietii. Stiam eu!

Peste cateva luni de la acest eveniment, am inceput facultatea in Timisoara si drumurile ni s-au despartit. Au trecut vreo zece ani in care n-am mai intalnit-o, imi aminteam cateodata de ea cu un regret amestecat cu amaraciune. Am intalnit-o din nou, pe neasteptate, in singurul loc in care nu mi-am inchipuit-o niciodata: o biserica evanghelica. Initial nu am recunoscut-o pe colega de demult in tanara stilata din fata mea. Am aflat insa ca a absolvit facultatea, ca desi nu a fost intotdeauna usor, s-a casatorit cu prietenul din liceu si are doi copii, iar recent s-a implicat intr-un proiect social. De pe partea mea de Iordan, eu o vazusem intr-un indepartat si lipsit de sanse „dincolo”. insa Dumnezeul in care s-a increzut a fost sansa ei. El i-a fost aproape si i-a daruit tot ce avea nevoie ca sa creasca in El si ca sa se dezvolte ca persoana creata dupa chipul Sau. Iata ce nu stiam eu!

Bucurati-va impreuna cu mine de Dumnezeul nostru care domneste de fiecare parte a Iordanului! El face inca lucruri mari chiar in, cu si pentru oameni despre care „stim noi”. El leaga rani, dandu-ne vindecare si curajul de a merge inainte. El inchide cercuri vicioase si da eliberare de pacat, sfaramand lanturi care impovarasera generatii intregi. El a venit in lumea noastra cazuta, unde de dragul celor care L-au dezamagit si tradat, a suferit si a murit pe cruce. Si cum oare ar fi ales sa faca acest lucru daca n-ar fi avut credinta, increderea ca sacrificiul Sau nu va fi zadarnic ci va reprezenta diferenta dintre moarte si viata pentru pacatosi, pentru sfinti ca noi?

intr-o lume bolnava de scepticism, suspiciune, necredinta si neincredere, ma provoc, va provoc sa fim destul de fraieri, destul de liberi, incat sa ne urmam Mantuitorul in actul nebun si salvator al increderii in Cel de deasupra si in cel de langa noi.