|
|
Editorial
Dacã ni s-ar cere sã definim si sã caracterizãm viata pe pãmânt, pãrerile pe aceastã temã ar fi extrem de variate. Unii s-ar încadra într-o categorie optimistã afirmând cã viata e frumoasã, cã meritã sã trãiesti, cã lupta cu ea e stimulatoare. Altii spun cã viata e un supliciu, un mod de a-ti duce crucea, ba chiar un fel de iad pe pãmânt.
Probabil, adevãrul se aflã, ca de obicei, undeva la mijloc. Cert este cã, mai mult sau mai putin constienti, trãim pe pãmânt scãldati în nostalgii. Ne este dor de copilãria pierdutã, de evenimente la care am participat cândva, de fapt, de noi însine, cei care am fost ieri sau acum o clipã. Ne privim în oglindã si observãm cu stupoare o suvitã albã, o cutã sub pleoape sau cã a dispãrut acea strãlucire din privire care ne lumina fata în tinerete, hrãnindu-i frãgezimea si vioiciunea. Ne face plãcere sã strângem amintiri, dar, în mod paradoxal, amintirile, cu cât sunt mai frumoase, cu atât sunt mai dureroase, ca si când ar fi pãrti rupte din noi care au rãmas undeva, în trecut.
În grãdinã au înmugurit din nou copacii, iar pe jos zace pãrãsit un covor de frunze cãzute anul trecut, zbârcite, stoarse de vlagã, putrezite, care nu ne mai plac. Asteptãm si ne bucurãm de cele noi, cele tinere, al cãror verde explodeazã pe ramuri în cântec de primãvarã. Şi, odatã cu ele, parcã renastem si noi.
În realitate, însã, pe pãmânt avem parte de aceeasi ineluctabilã soartã: de a ne naste, a trãi si a muri... Uneori avem senzatia cã suntem abandonati în acest implacabil si imprevizibil joc “de-a trãitul” în care ne-a aruncat pãcatul si în care toti si toate încep sã se perimeze de îndatã ce au prins viatã. În mijlocul zbaterilor noastre, însã, am primit în dar o sperantã - învierea lui Hristos, pe care Dumnezeu ne-a pus-o în mâini, de Paste, ca pe o candelã care sã ne lumineze drumul. Ea este semnul cã Dumnezeu ne-a iertat fãcându-ne sufletele biruitoare asupra mortii, astfel cã “suferintele din vremea de acum nu sunt vrednice sã fie puse alãturi cu slava viitoare care are sã fie descoperitã fatã de noi”(Romani 8:18).
Aceastã promisiune mã determinã sã subscriu la afirmatia lui Lavelle cã “moartea este o lectie de luminã pe care nu o putem separa de existenta lui Dumnezeu”.
Sã ne lãsãm deci, condusi de raza pe care Dumnezeu a strecurat-o în bezna lumii noastre, pentru a putea trece de la moarte la înviere.