|
|
Editorial
Albert Schwaitzer scria ca „tragedia vietii este ceea ce moare inlauntrul unui barbat in timp ce el traieste”. Unul dintre lucrurile care pot muri inlauntrul nostru este curajul, curajul de a muri sau curajul de a trai. Ma gandesc la curajul unui luptator in mijlocul pericolelor si al dusmanilor. El trebuie sa aiba o puternica dorinta si curaj de a trai imbinata cu o stranie indiferenta fata de moarte. Daca se tine cu dintii de viata, poate deveni un las, si nu va scapa cu viata; daca merge prea usor spre moarte, este ca un sinucigas, si tot nu va scapa cu viata.
Uneori tinem prea mult la viata noastra, la comfortul nostru, la cuibusorul nostru, la numele nostru, la imaginea noastra, la muntele nostru, la cainele nostru, la canarul nostru... la desertaciunea noastra, pe care dorim sa le avem, sa le scapam sau sa le pastram cu orice pret. Si de cele mai multe ori reusim aceasta... Numai ca, in timp ce pe fruntea noastra, prietenii care „stiu de ce” citesc admirativ „descurcaret, descurcaret, realizat!” iar la „calul de foc” ni se da numarul preferential „TM-99-SaC” sau „TM-666-SiC”, pe inima noastra, o mana scrie cu cerneala in(di)vizibila „numarat, numarat, cantarit...”
La Cades, in pustia Paran, poporul evreu asteapta cu sufletul la gura raportul de tara adus de cei 12 delegati. Urma, apoi, sa se voteze intrarea in ... „ tara class=GramE> oamenilor inalti”. Dar, in ciuda pledoariei presedintelui (Moise), poporul, cu o majoritate covarsi-toare, alege: decat lupta cu uriasii si moartea sigura in Tara promisa, mai bine ramanerea in viata si sclavi in Tara robiei - viata cu orice pret, viata pastrata sau cumparata cu pretul lasitatii! (Lasitatea, de altfel, are intotdeauna scuze nobile.) Viata celor multi si lasi a fost numarata, cantarita si impartita! Viata celor putini (2!), Caleb si Iosua, pentru care erau pregatite pietrele (voturile) celor multi, a fost numarata, cantarita si inmultita! Pentru cei ce nu vor sa lupte sau sa moara acum, exista o alternativa pentru pastrarea vietii: intoarcerea si peregrinarea prin pustiu. Dorul dupa Tara promisa a adormit in ei si nu s-a mai trezit nici cand toiagul lui Aron a inverzit, a inflorit si a facut migdale si nici cand au baut apa din stanca. Ceva murea in ei, desi traiau... inca.
Pe unii din noi nu ne deranjeaza prea mult moartea, mai ales daca ea trece pe la capra vecinului, la soacra, la pasarea de pe gard, la cioara vopsita sau lupul din poveste. Si chiar daca vine, si se moare pe ici pe colea, e bine si asa, numai „sa nu se schimbe nimic”. Viata de acum si aici este socotita, socotita si resocotita in timp ce viata (de dincolo de moarte) ramane nesocotita.
Caleb si-a socotit viata si a zis ca merita sa lupte cu curaj pentru Tara promisa; dorul dupa Tara fagaduintei a trait in el si a supravietuit aproape 40 de ani. Prietenii (stiu de ce) si apropiatii au fost ingropati in pustiu. Caleb i-a vazut murind inlauntru, incetul cu incetul, si apoi murind si pe dinafara, unul cate unul. Pustiul, nisipul si arsita, si moartea launtrica l-au hartuit pe Caleb 40 de ani. Dupa aceea nu l-au mai putut gasi, caci urmele lui „s-au pierdut” in apele Iordanului.
Caleb ne indeamna sa avem curajul de a ne socoti bine viata si sa avem curajul de a nesocoti moartea care strajuieste la gardul vesniciei. Langa gardul
Vesniciei sunt si puterile veacului viitor, iar moartea este doar umbra lor. Gardul dintre lasitate si curaj este uneori ca zidul chinezesc, se vede chiar si de pe luna. Alteori este ca si panza de paianjen, il poate frange chiar si un copil. insa, il poate vedea si trece doar un barbat care „vede” dincolo de... umbre.