|
În Numeri 11 gãsim o istorisire tare curioasã. Israeliţii se saturã de atâta manã şi i se plâng lui Moise cum cã vor altceva de mâncare. Ba mai mult, devin nostalgici dupã cum era „pe vremuri” în Egipt, unde avuseserã peşte „gratis”, castraveţi, ceapã, usturoi... Dã-ne şi ceva carne, dom’le!
Ce mi se pare neobişnuit nu e compor-tamentul Israeliţilor, ci rãspunsul lui Dumnezeu. Mai întâi le spune, ca orice pãrinte sãtul de mârâitul copiilor, „Bine, o sã vã dau ce vreţi, şi încã o dozã suficient de mare de-o sã vã parã rãu cã aţi cerut!” O acţiune logicã pentru a vindeca Israelul de a-şi mai dori ce nu au...
Şi Dumnezeu le trimite carne în mod miraculos, suficientã pentru multã vreme – pânã le va ieşi pe nas! Dar acest Dumnezeu care tocmai le-a aplicat o „pedeapsã”, le mai aplicã una parcã în mod capricios; într-un moment de mânie loveşte poporul cu o plagã chiar în timp ce ei mâncau din ceea ce chiar El le-a dat! Nu pare asta cam prea de tot?
Privesc din nou întreaga scenã. Oameni ce s-au hrãnit cu o pâine necunoscutã, aşternutã pe pãmântul din jurul lor de însuşi Dumnezeu, uitã ce înseamnã sã ţi se poarte de grijã de cãtre cel Atotputernic în deşert şi încep sã ţinã o evidenţã a lucrurilor ce ar mai trebui sã aparã pe meniu. Bombãneala lor este, în fapt, punerea la îndoialã a bunãtãţii lui Dumnezeu. Şi dorinţa lor de a se întoarce în Egipt, chiar şi numai pentru o mâncare de peşte, este o respingere faţã de Dumnezeu la fel de mare ca şi dansul lor în faţa unui viţel de aur sau acceptarea tacitã a închinãtorilor la Baal.
Cred cã de aceea au murit ei cu carnea între dinţi. Parcã îi vãd aruncându-se asupra cãrnii cu lãcomie, fãrã sã se opreascã ca sã fie recunoscãtori pentru ce le-a dat Dumnezeu. Deveniserã fericiţi doar fiindcã dorinţele egoiste le fuseserã satisfãcute, crezând cã meritã ce au primit, deloc mulţumitori faţã de Dumnezeul care i-a scos din robie şi i-a hrãnit cu pâine din cer, inconştienţi de harul Sãu. Şi la sfârşit, au primit ce au cerut şi au pierdut Ţara Promisã.
Sã nu fii mulţumit cu realitatea fizicã nu este o „ispitã neobişnuitã”. Sã te plângi despre nedreptãţile vieţii este o ocupaţie umanã veche. Reacţia creştinã, însã, este de a nu te lãsa condus de foamea dupã ce ai avut în trecut sau dupã ce au alţii, ci de admiraţia şi frica de Dumnezeul care ne împarte din harul Sãu, de încrederea în grija Sa constantã şi sigurã şi de dorinţa de a-L urma pe El... chiar dacã asta înseamnã sã trãieşti doar cu manã!