16 februarie 2003
Sotul meu a lucrat la
un moment dat într-o oarecare functie laica
pentru un crestin, un student în seminar ce se pregatea pentru a fi
pastor, si care dorea cu pasiune sa fie “relevant.” Pe parcursul a doi sau
trei ani, a devenit de nerecunoscut fata de lumea din jur, în asa hal
încât altor crestini le era rusine sa fie pe lânga el.
Din pacate, el s-a trezit la conditia lui spirituala reala doar când
viata i s-a dezintegrat: si-a pierdut slujba si a realizat ca din punct de
vedere spiritual si moral îsi pierduse si fiica adolescenta.
Problema acestui om a fost ca nu a reusit sa faca distinctia între relevanta si compromis. Într-o anumita masura, cu totii ducem aceeasi batalie. Într-o subcultura crestina conservatoare, tendinta este de a caracteriza orice este laic drept “lumesc” si o capcana a diavolului. De cealalta parte sunt aceia care se folosesc de “a fi în lume, dar nu ai lumii” pentru a transforma albul si negrul în nuante de gri.
Tendinta noastra naturala, chiar daca nu cadem în
extreme, este sa nu fim prea radicali cu propriile
ispite sau sa ne recunoastem propria vulnerabilitate. Este usor sa sari peste avertizari privind imoralitatea sexuala,
mai ales daca nu esti neaparat atras de prostituate, si sa nu pricepi cu adevarat
ideea de “nimic nu trebuie sa puna stapânire pe mine.” Tagaduirea
vulnerabilitatii
deschide
Pe de alta parte, lumea nu ne va ajuta în stradania noastra de a disciplina sinele si de a-l supune domniei lui Cristos, ba dimpotriva. În domeniul relatiilor personale, nu este niciunde pus mai clar accentul pe sine decât în domeniul sexual. Satisfactia sexuala nu mai este ceva ce tine de o relatie de legamânt cu o alta persoana, ci doar o alta functie de baza a trupului, la fel ca mâncatul si bautul, o datorie de împlinit fata de sine. Accentul acesta pe propria persoana în detrimentul altora se extrapoleaza foarte usor în contextul relatiei noastre cu Dumnezeu.
Doua chestiuni majore sunt în joc. Prima se refera la motivatia noastra de a vrea sa cunoastem lumea din jur. Este aceasta o dorinta legitima pentru eficacitatea si relevanta marturiei noastre? Sau doar ca sa nu parem prosti în ochii lumii? Sau ca sa hranim în ascuns o ispita de care ne e greu sa ne despartim, orbi fiind la capcana periculoasa din fata picioarelor noastre?
A doua chestiune – care o rezolva pe prima daca este pusa în perspectiva corecta – este întelegerea mântuirii noastre. Daca punem valoare pe darul incredibil de a fi uniti cu Cristos, de a fi temple ale Duhului, vom fi zelosi în încercarea de a evita orice poate strica aceasta relatie.
Dumnezeu sa ne ajute sa nu ne mai felicitam de unii singuri cu privire la tentatiile pe care le evitam (în special cele care nu ne prea ispitesc), si nici sa ne plângem despre cele cu care ne luptam cu nehotarâre. Si Dumnezeu sa ne ajute sa fugim de ispita – chiar daca asta ne-ar face sa parem “nerelevanti”!